VACANŢA DE VARĂ
Zilele trecute, venind cu metroul spre casă, aud pe una dintre doamnele de alături confesându-se, oarecum iritată, prietenei sale:
- Auzi tu, dragă, ce ţi-e şi cu copiii din ziua de azi!? Nu mai vor să-şi petreacă vacanţele de vară la ţară. Am probleme cu fiică-mea, nu ştiu ce tot a vorbit cu colegii ei, că mi-a stricat planurile de concediu. Ei visează doar la plaje, tabere sau locuri în care să aibă aproape prietenii, ori “gaşca” şi confortul de acasă, cu internet şi telefoane mobile.Vacanţa de vară nu mai e la ţară, a conchis ea, îmbufnată. Au coborât pe la Brâncoveanu, parcă.
La început n-am prea luat seama la cele spuse, dar pe drum spre casă, după ce am luat “pâinea noastră cea de toate zilele”, m-am trezit gândindu-mă: Dar eu, care sunt de la ţară, unde să mă mai fi dus în vacanţă!!!??? Ce v-a fi fost aşa deosebit în a-ţi petrece vacanţa la ţară? Nici fiica mea, Crina, nu s-a prea înghesuit să meargă la ţară, dar eu nu prea m-am preocupat de motivele opţiunii ei. Ca să fim drepţi în faţa istoriei, în ultimul timp mă gândesc că eu nici nu prea am observat cum şi când a crescut Crina. Aveam alte priorităţi. Mă gândeam şi lucram (aşa mă amăgeam eu!) la integrarea României în NATO, la probleme strategice, planetare (planetara dreaptă, planetara stângă!...) Din păcate, mi-am “redescoperit” familia mea cu problemele ei, mai târziu, când “viaţa m-a lovit cu şenila peste bot”, cum zicea prietenul meu Gigi! Eu eram trup şi suflet devotat “cauzei naţionale”: “Pieptul scos şi gândul la patrie, Dorele!”, cum se spune.
Nu-i mai puţin adevărat că mă cuprinde, aşa câteodată, câte-un dor de ducă, de evadare din cotidian, de dorinţa de a merge la ţară la ai mei, sau aiurea prin ţară. Într-una din seri, am imaginat plecarea într-o astfel de călătorie şi am “invitat” prietenii mei de pe internet să mi se alăture. Iată două dintre multele răspunsuri primite.
Primul mesaj, de la Ioana, colega mea de serviciu:
Dragă Dorel,
EU vin cu tine la o plimbare, fie ea şi imaginară! Mă doare dorul de ducă! Mă seacă şi-mi pârjoleşte sufletul! Mi-e dor de dealurile de-ACASĂ, din Argeş... mi-e dor de simplitatea fiecărui lucruşor din casa bunicilor... de oalele de lut aşezate cu gura-n jos în vârful gardului, de putineiul în care mamaia mea cea dragă, Dumnezeu s-o odihnească, bătea laptele şi aduna unt, pe care ni-l servea apoi în străchini, cu mămăliga fierbinte, ouă fierte moi, şi brânza abia scoasă din „sadilă”... Mi-e dor de fâneţele aurii, de fragii strălucitori ca rubinele, de gârla limpede şi rece ca gheaţa, de icoanele de la peretele de la răsărit, de colacii pregătiţi pentru Moşii de Vară... Mi-e dor de smnul acela bun, fără griji, leganat în zumzăit de gâze şi cotcodăcit de găini... de foşnetul pădurii, de mirosul de pământ umed... de fructele zemoase... de florile minunate de pe prispa casei şi din grădină... zambile, gladiole, dalii enorme, „găleţi” de culoare, care făceau ca totul să arate ca o pagină dintr-o carte cu poveşti... de cerul aşa de înstelat, de biserica mânăstirii în care am fost botezată... de chipul măicuţei Eufrosina, care ne primea întotdeauna cu dragoste, ne servea cu miere şi la despărţire ne binecuvânta cu blândeţe... Cum să uit? Multe am uitat, însă toate astea nu-mi ies din minte! Poate şi pentru faptul că tânjesc să mai trăiesc acele clipe... DA, mi-e dor de viaţa aceea, de lumina lămpii de gaz, de mâinile lui Tata Mare, care mă zgâriau când îmi mângâia obrazul... Acum, această amintire îmi „zgârie” sufletul... Cum să uit? Cum să uit brutăria satului, raţia de ulei şi zahăr, “Eugenia” pe care o primeam sâmbăta (cea mai bună prăjitură)... ouăle proaspete pe care le adunam seara din cuibare... şi mirosul lemnelor arzând în soba de lut... dovleacul copt... ciupercile fripte pe plită… şi tăiatul porcului... ţuica fiartă... ventuzele cu care se „tratau” bunicii... briciul cu care se bârbierea Tata Mare sâmbăta, pentru ca duminica, în „ziua lui Dumnezeu” să fie „primenit”... şi războiul de ţesut (cu suveica şi vârtelniţa!) la care am lucrat împreună cu mamaia... Hm, mă simt de parcă aş fi trăit o altă viaţă! Parcă aş fi o „reâncarnare” a mea, după 30 de ani! Aş avea atât de multe de „retrăit”! Chipul îmi râde, ochii îmi lăcrimează, iar inima mi-e însângerată! Astăzi mă întorc ACASĂ, dar nimic din cele ce au fost nu mă mai aşteaptă cum mă aşteptau atunci... şi nici nu e mult de atunci, asta mă doare cel mai tare! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să-mi deschid sufletul şi să-mi amintesc! Ţi-am trimis o „părticică” din sufletul meu! Sinceritatea ta a dechis o poartă secretă spre inima mea! Tot ce sper este ca cei dragi ţie, Sonia, Crina, toată lumea care-ţi este aproape, familia... să înţeleagă că sunt norocoşi! Iar ţie, dragă PRIETENE, îţi doresc tot binele din lume! Şi dacă am primit e-mail de la tine, atunci şi eu sunt NOROCOASĂ! Cu mare drag, Ioana.
PS. E-adevărat că atunci, când vezi ceea ce vezi pe micile ecrane, în paginile ziarelor sau în jurul tău, îţi mai vine să debitezi niscaiva cuvinte dubioase la adresa unor mame... dar MAMA ROMÂNIA, nu are nici o vină! Fiii ei sunt cei vinovaţi! Hai că m-am încins! Da' nu mă las!
Al doilea mesaj aparţine unui fost coleg din domeniul financiar militar, dar care “a dorit să-şi păstreze anonimatul”, iar eu îi respect dorinţa:
Dragă Dorel,
Pe lângă fascinaţia pe care mi-o trezesc, imaginile acestea mi-aduc aminte de viaţa la ţară, de oamenii roşii în obraji, sănătoşi, pe chipul cărora se vedea lesne bucuria de a trăi, de copilărie, când mergeam desculţ prin noroi (mai intra şi-un mărăcine în talpă), de mirosul de fân proaspăt cosit, ori gata uscat, de simfonia insectelor în plină vară, de cărările numai de noi ştiute pe care le urmam, indiferent de vremea bună sau rea, de la o casă la alta pe coamele dealurilor, de căruţa trasă de o pereche de boi, sau vaci câteodată, cocoţaţi fiind pe fân şi tolăniţi pe spate cu ochii privind la cerul plin de stele, legănaţi de mersul agale al căruţei, de soarele roşu ce se lăsa tras după dealuri la apus, după o zi de coasă şi pielea ce devenea şi ea roşie înainte de a se bronza, … de masa plină la care ne strângeam cu toţii şi mâncam aproape pe nerăsuflate din cauza poftei sănătoase ce o aveam după efort,… de torsul lin al pisicii (Doamne, ce mai îmi placea să le trag de coadă – când eram mai mic desigur- mi se strângea mâna ca un cleşte-era un gest natural),… de cocoţatul în cireş (acolo eram piloţi de avioane) bineînţeles cu gura plină de cireşe,… de paşii trecuţi prin zmeuriş, inconştienţi că ar putea să apară ursul de după o tufă,.....de clipele în care trăiam şi nu trebuia să simt asta.....
La câteva seri după ce am primit numeroase asemenea mesaje, m-am oprit la Puiu la o bere şi, din una-în-alta, cum tocmai se apropia vacanţa, cu paşi mărunţi şi repezi, am deschis şi acest subiect: “copii noştri şi vacanţa la ţară”. Eram curios să aflu şi părerea unor părinţi sau bunici de la oraş. Cum Crina s-a căsătorit anul trecut, probabil că la anul voi deveni şi eu bunic, dar voi fi bunic de la oraş!?… Cine ştie!? Vom trăi şi vom vedea!
-La drept vorbind, vacanţa aceea de la ţară mai trăieşte azi doar în amintire, rupse Piticu‘ tăcerea care se aşternuse, cumva nefiresc, fiind cu toţii năpădiţi de amintirile din copilărie. Copiii noştri, emancipaţi înainte de vreme, strâmbă din nas când aud şi de un week-end la bunici. Adevărul e că nici nu mai au “anturaj” acolo. Pe vremea noastră satele erau pline de copii de toate vârstele. Acum sunt puţini cei de la oraş, care vin la bunici.
-Românii au început să se întoarcă la ţară, dar numărul nepoţilor a cam scăzut odată cu natalitatea, zise Căluşarul. Prin urmare, cred că nu mai avem nici bunicii de altădată, nici suficienţi nepoţi care să le calce pragul. La fel e şi la mine, în Oltenia. Până nu demult, copiii cu bunici la ţară erau invidiaţi, aşa cum, azi, sunt cei cu multe ştampile în paşaport.
-Eu îmi aduc aminte, întrerupse Costel, că la prima lecţie de română de după vacanţă, compunerea obligatorie era: „Cum mi-am petrecut vacanţa”. Copiii de azi sunt produsul oraşului. Acum, copiii se împart în două categorii: cei duşi la ţară şi cei care refuză să mai meargă acolo.
-Coane, zise Gani, ce s-o mai lungim, acum “la ţară” nu mai e de actualitate, pentru că nu oferă confortul de la oraş. Nu are internet, poate nici bunicii nu mai sunt ce au fost. Mulţi refuză şi de lene, pentru că ştiu că vacanţa la ţară mai presupune şi ceva muncă, nu numai leneveală.
-După cum ştiţi, interveni Cocoş, eu sunt din zona Mănăstirea, de pe aici din sud. De ce nu mai e atractiv satul românesc pentru unii copii de azi? Am văzut în drumurile mele prin ţară că, în multe locuri, pădurea de lângă sat a dispărut, iazul e poluat sau în proprietate privată, izlazul găzduieşte vile etc.
-Mie mi-e dor de vacanţele petrecute la ţară, reluă Sandu... şi deplâng copiii din ziua de azi care refuză să-şi petreacă o vacanţă de vis la ţară...
-Domne, în timp ce alţi europeni se gândesc la vacanţe în alte ţări, românii încă mai au nostalgii de doi bani după gâşte, raţe, pâine pe vatră (care nu respectă normele UE, bineinţeles) şi alte chestii din astea, zise Gani. Vai de cozonacul nostru!!!
-Doar de două ori pe an ne strângem aproape toţi, adică de Paşti, şi uneori şi de Crăciun, spuse Marian. Şi asta se întâmplă de regulă în casa bunicii. Să fii tu fericit, eu să rămân cu sentimentele pe care le am atunci când stăm toţi la masă şi la poveşti, şi la râsete, la glume, înconjuraţi de veri, verişoare, de copiii lor, părinţii noştri, bunica... Şi nu are rost să-ţi mai spun....oricum e greu de înţeles.
-Eu, unul, totuşi, prefer să-mi văd familia şi verişorii şi prietenii şi bunicii, întări Cocoş cele spuse mai devreme.
-E mare păcat, zise Marian. Dintr-o vacanţă la ţară poţi să înveţi mult mai mult decât dintr-o excursie, mai ales dacă eşti copil şi n-ai văzut în viaţa ta animale şi plante în mediul lor natural. În străinătate e bine să mergi începând cu 15-16 ani, când poţi să înţelegi diferenţele dintre culturile lumii, când poţi să apreciezi singur locuri, clădiri, monumente, picturi... La vârsta copilăriei e mult mai util să mergi la ţară la bunici, unde mănânci sănătos, te bucuri de dragostea bunicilor şi te relaxezi în liniştea satului. Dar chiar şi aşa, într-o vacanţă de vară rămâne timp şi pentru ca să mergi la ţară, chiar dacă mergi şi cu părinţii în străinătate. Important este să vrei! Şi eu am trăit asemenea vacanţe pe care le păstrez în suflet şi în amintiri toată viaţa. Multe din clipele trăite atunci şi locurile de acolo m-au inspirat pentru poeziile mele. Puiule, o bere rece, te rog, pentru inspiraţia ce va să vie!...
-Trei luni la bunici în fiecare vacanţă de vară... ăsta era programul până prin clasa şaptea sau a opta, continuă Sandu. Altă lume acum... Bunicii mei au ştiut cum să ne educe şi chiar dacă trebuia să mergem la sapă şi la fân, iar mai târziu la coasă, chiar dacă era muncă multă, tot aveam timp să jucăm un fotbal, să facem o baie în râu, să mergem la un pescuit, şi câte şi mai câte... Acele momente au rămas în memoria mea mai mult ca anii petrecuţi între blocurile oraşului. Puiule, mai ai bere?
-Vine!!! zise rapid Puiu, trezit parcă din reverie, nedorind să piardă comanda. Simţea că avem de discutat şi că va fi din nou o seară lungă...
-V-au podidit amintirile, domnilor, spuse un vecin. Părerea mea este că ne îndreptâm către o societate de “super consum”, cu ai ei "emanaţi" mai tineri sau mai vârstnici. Asta în timp ce în ţările civilizate din vestul Europei, multă lume este pasionată de întoarcerea la natură şi la... naturaleţe.
-I-auzi brâu’, interveni Gani. Ne-ai luat uşor şi ne-ai băgat în politică. Noi, aici, vorbeam de ... amintiri din copilărie.
-Pot să continui, întrebă vecinul? Îmi place subiectul şi sper că nu deranjez.
-Normal, este o ţară liberă, am intervenit.
-Deci, fetiţa mea de 7 ani şi cu mine, în ultimii doi ani nu am mai trecut deloc prin Constanţa. Ea dorea sa meargă într-un sat din Transilvania, la bunicii unei colege. În locul telegondolei voia să culegem fragi şi mure, în locul săriturilor la trambulina de la Aqua Magic voia să mergem la pescuit, iar în locul pizzelor de la restaurantele de la Mamaia Cazino, să mâncăm ciuperci, bureţi prăjiţi pe jar în curte şi culeşi de noi, aşa cum îi spusese colega ei. Am fost. Ne-am jucat şi cu căţelul flocos, care nu e de rasă, luam ouăle din cuibar. S-a jucat cu pisicile şi fugea desculţă prin curte. Fetiţa mea crede că peste tot în România, viaţa e la fel ca în satul acela din Transilvania. Eu, ce să zic!? Mă gândesc că atunci când va fi mare, de va vrea ea, se va putea muta unde va dori. Pentru că eu sper, că până atunci, românii să devină mai înţelepţi. Adică să trăiască mai simplu şi mai frumos, fără a da atâta importanţă unor lucruri materiale, haine de fiţe, bascheţi de firmă, căşti la ureche cu care ascultă ultimul hit al unei "vedete fără voce", dar cu sânii siliconaţi şi cu ochelari D&G falşi pe frunte şi uitându-se cu admiraţie dupa fiecare maşină 4x4 care trece, aşa “bengoasă de bengoasă”.
-Dar mai opreşte-te, bre, mai trage-ţi sufletul şi mai ia o gură de bere, izbucni Gani.
-Da, grăi Piticu’ asta e frumuseţea şi paradoxul: era sărăcie, era simplitate, dar era sinceritate şi candoare. Civilizaţia e nici bună, nici rea, depinde cum o folosim. Comoara era iubirea bunicilor, calmă, înţeleaptă... ea aducea şi libertatea... una frumoasă şi senină... nu o libertate a răului. Pentru că răul în sine te subjugă, eşti rob răului, nu te lasă să fii liber, să fii tu însuţi. Mi-e drag de toţi cei care oftează dupa bunicii lor şi varsă o lacrimă pentru cei ce le-au făcut copilăria fericită....
-Acum, reluă Sandu, copilul este cetăţean la bloc, alb la faţă ca puii de la Avicola. Tuşeşte de la nimica toată, se sufocă dacă aleargă 200 m, habar nu are de ce are broasca ochii bulbucaţi. Asta e! Apoi, părintele grijuliu întreabă doctorul dacă odrasla lui poate mânca muşchiuleţ de cocomârliţă cu garnitură de pepene galben. Iar doctorul, nici ăsta prea dus la biserică, îi spune să se facă “ierbivor”, că aşa a zis şi un mare neica nimeni nutriţionist la OTV, să bage verdeţuri să-i scadă toba din faţă şi tenderul din spate, să se ducă la “fitness”, sau la masaje cu piatră vulcanică. Nici să nu vă aud !
-Numai pe bucureşteni îi aud că strâmbă din nas să meargă la ţară la bunici, reluă noul vecin, cu toate că majoritatea dintre ei de acolo se trage, iar ei devin mai fiţoşi decât acei “orăşeni adevăraţi” care trăiesc de trei generaţii şi mai mult în Bucureşti. A, da, era să uit! Şi parvenitele din provincie, care se dau drept bucureştence! Am uitat de sclifositele alea! Adolescenţii cu gaşca lor cool vor să stea cu gaşca, să facă prostii. Parcă în ziua de azi nu mai are nimeni suflet şi nici inimă. Cui îi pasă de bunicii bătrâni şi bolnavi de la ţară, sau chiar de la oraş? Poate doar dacă au nevoie de ceva... “sponsorizare”! Cine mai are nevoie de bunici!? Uneori, nici măcar părinţii lor mai în vârstă! Hai să fim serioşi, ne îndreptăm toţi către o societate fără suflet şi fără inimă, unde primează egoismul şi egocentrismul. E clar?
-Din păcate, cam ai dreptate, spuse Căluşarul. Dar, la fel, nu este nici o noutate, nici în ţară la noi, nici aiurea. Uită-te la televizor! Cei care de-abia acum intră în viaţă, refuză să accepte realitatea, iar din cauza aceasta recurg la tutun, alcool, sex etc. Pe de altă parte, nu cred că noi am fost mai buni decât ei.
-Corect, dar numai parţial!, zise Gani. La tendinţe puternice, apar şi reacţii puternice. Părerea mea! Ei, tinerii, pun în practică ceea ce învaţă şi văd. E firesc, pentru că asta învaţă... Păi, cu ce sunt pline ziarele şi emisiunile TV? Cu poveşti din vacanţe şi croaziere în cele mai neauzite colţuri din lume... Insule care nici nu se văd pe hărţile cu scară mare... Nebunie alimentată chiar de aşa-zişii oameni serioşi. Vezi ziarişti care înfierbântă minţile tinerilor cu imagini cu palmieri (nu de Constanţa!) şi cu oceane albastre... Dar, o excursie la mănăstiri, ori la monumentele istorice ale României, nu!!!! Că e nasol... România... râd colegii, prietenii şi mai ales gagicile de ei... Cum mai “cade” vreo o fetiţă, dacă îi spun că am fost la bunica şi la Mănăstirea Cozia, spre exemplu?!
-Exact, aşa cum îi învăţăm, aşa îi avem, spuse Ilie. Dacă astea sunt valorile prezentate de mass media, este normal să gândească aşa. Numai când mă uit şi văd tot felul de prezentatori şi prezentatoare de la Tv, care îşi povestesc vacanţele exotice, unde o cameră la hotel costă pe noapte cât un salariu mediu în România, mă apucă nevricalele. Deunăzi, o "vedetă", cu multă nonşalanţă ne spunea, dându-şi ochii peste cap ca melcul frenetic, cum trebuie să călătorim: luăm globul pământesc şi, cu ochii închişi, punem degetul pe el. Unde a căzut, acolo mergem. Aşa vorbea, de parcă românii ar fi fost mai ceva ca “sărmanii” din Monte Carlo. M-am întrebat dacă asta e prostie, inconştienţă, rupere de realitate, sau ce? Păi dacă aşa exemple le dăm, e şi normal ca tinerii şi copiii să viseze la cai verzi pe plaiurile mioritice. De fapt, la aşa "vedete", aşa admiratori!
-Vorbim cu oarecare nostalgie despre copilăria ori despre întâmplările adolescenţei noastre, zise vecinul. Problema este foarte reală şi, probabil, că abia în 20-30 ani se va putea evalua corect ce se va alege de generaţia internetului şi a celularelor. De la fotbal pe maidane, ori Alexandru Dumas sau Jules Verne elemente specifice generaţiei noastre, la i-pod şi You Tube e un salt pe care, cred că, nici un sociolog nu îl poate încă înţelege, salt care, cumva, va schimba omenirea. Şi mai e ceva: mămăliga a fost alimentul de bază al românului. A zis şi bravul Stoicikov, când se ducea cu BMW-ul la cules de castraveţi muraţi. Numai să ai din ce face şi cu ce face o mămăligă. Apoi dacă o ai pe masă, mai trebuie şi ceva pe lângă ea. Şi, acum vă zic “pofta bună”; eu mă duc să mănânc mămăligă cu lapte fiert! Mi s-a făcut poftă!
-După ce ai băut trei beri, să ştii că este foarte bună mămăliga cu laptele fiert! Să ai poftă la... halbă! Şi te-ai dus, dulce minune, râse Gani în urma lui, petrecându-l cu privirea. Dragilor, continuă apoi Gani, pot să întreb de ce e nevoie de internet în Crăcănaţii din Deal? Are nea Gheo nevoie să-şi acceseze e-mailurile de serviciu acolo? Sau, dacă te duci în vacanţă, e musai să downloadezi softuri şi mp3-uri ca să iasă bine mămăliga!? Ori, poate ca să downloadezi ultimile poze sexi pe care le-ai ratat când ai plecat la oraş... Hai să fim sinceri, poţi să ai o vacanţă bună şi departe de un monitor de calculator, mobil sau iPOD.
-Mă tem că avem tendinţa de a generaliza, reluă Cocoş! Cred că opiniile noastre se bazează pe ce vedem sau auzim pe aici, prin Bucureşti... Nu cred că este atât de relevant ce se întamplă în Bucureşti cu şcolarii! Marea majoritate a copiilor acestei ţări nu poate visa decât la o vacanţă în locuri modeste din România, nu la plaje exotice. Câţi, oare, dintre copiii ţării au parte de aşa ceva? Foarte puţini... Cei mai mulţi stau acasă, îşi vizitează bunicii la ţară... La mine în sat, vacanţa încă aduce copii din toate colţurile ţării, an de an, aproape în fiecare curte...
-Şi eu am exact aceeaşi impresie, interveni Piticu’, se cam generalizează. Nu pot să cred că, în România de astăzi, toţi copiii visează numai ultimul tip de iPod şi numai partyuri la McDonald, de ziua de naştere. Nu pot şi nu vreau să cred că în România nu mai sunt copii sau adolescenţi care fac drumetii cu rucsacul în spate şi beau apă rece de la izvor, în loc de Coca-Cola. Şi, de asemenea, nu-mi vine să cred că nu mai există tineri care să se minuneze de isprăvile lui D’Artagnan, ci numai de cele ale Terminatorului. Dacă totuşi e aşa, şi dacă totuşi s-a ajuns la acest “super consumism”, cum zicea cineva mai devreme, care influenţează se pare tineretul român, cred că vinovaţi nu sunt tinerii, ci cei care îi îdoctrinează de mici cu astfel de chestii. Societatea pe care o prezentaţi pare total dezumanizată, o societate care în afară de „consum” nu mai are alt ţel. Cred şi sper că nu este chiar aşa.
-Ba, eu cred că ziarele nu generalizează de loc, zise cineva care intrase de câteva minute şi îşi bea liniştit berea. România de azi e o ţară în care mizeria morală a ajuns la superlative, căci pe aia materială o vedeţi, desigur, şi dumneavoastră. Toţi nu visează decât maşini de maşini, bani şi distracţii. Cât mai repede, cât mai mult şi cu orice preţ. Oricât de mare ar fi preţul de plătit, chiar şi cel al prostituţiei morale. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut norocul şi posibilitatea să ne creştem copiii în respectul autenticităţii şi al adevăratelor valori, la fel ca şi părinţii noştri. Dar copiii noştri cum ne vor creşte nepoţii? Îmi aduc aminte cu plăcere de vacanţele petrecute la ţară şi îmi pare rău pentru copiii noştri, că nu prea mai au această opţiune şi, se pare, că nici nu prea şi-o doresc. Acum şi eu sunt dependent de internet şi de toate năzdrăvăniile începutului de secol XXI, dar când închid ochii, îmi aduc aminte cu plăcere de nopţile de vară, de bunătăţile pe care nu le găseşti nicăieri altundeva, de prietenii şi de jocurile copilăriei. Probabil, pentru copiii noştri "Amintirile..." lui Creangă sunt fantezii. Pentru noi erau realitatea copilăriei noastre. În timpul anului şcolar, jucam fotbal pe maidanele Bucureştiului, iar în vacanţă eram ca maimuţele prin toţi copacii, la scăldat, la derdeluş, cu julituri şi vânătăi permanente, dar vai ce bine ne mai simţeam. Am căzut şi din cireş şi mi-am rupt mâna, am spart şi geamuri din greşeală, dar tot mai bine a fost. Nu aveam jucării sofisticate, dar ne foloseam imaginaţia şi inventam toate drăciile posibile şi imposibile. Mi-aş dori, doar pentru câteva minute, să retrăiesc acele timpuri...
-În ce mă priveşte, pot spune că, atunci, când îmi sun bunicii, interveni un prieten al vecinului, mă cuprinde dorul, iar convorbirea se încheie cu nenumărate promisiuni şi asigurări de a veni negreşit la ei, deîndată ce începe vacanţa copiilor, ori concediul meu. Iar când ma întorc la Zalău, o săptămână întreagă sau chiar două sunt consacrate unor nostalgice rememorări, găsind că e foarte greu să mă obişnuiesc acum la oraş. Nu s-a schimbat modul în care bunica te trezea dimineaţa când visai mai frumos, informându-te că trebuie să mergi la sapă, la fân sau la cules de prune. Urma o zi toridă de muncă, în care ţi-ai fi dorit să fii pe o plajă, dar strigătul bunicului te întrerupea din visare: "Greblează mai cu spor, nepoate, că ne-a fi târzie cina!" Dincolo de asta, satul tradiţional a cunoscut o considerabilă evoluţie: cooperativa renovată cu termopane joacă rolul discotecii acum, telefoane care-mai-de-care se întrec în redarea celor mai ciudate manele.
-Eu nu am avut bunici la ţară, interveni un alt client, aflat în trecere pe la Puiu! Nu am ştiut ce înseamnă să ai bunici la ţară, dar am avut nişte rude. Mă duceam cu plăcere, deşi rar. Dar, şi eu sunt de părere că, anii copilăriei aveau alt parfum... Am trăit pe urmele lui Creangă. La fel ca el, am fost la scăldat, cunoştem toate cotloanele Cetăţii Neamţului. Am bătut în lung şi în lat Culmea Pleşului, iar zilele parcă erau mai lungi. În ultimii ani însă, am bătut în lung şi lat lumea, în căutarea unui trai decent pentru fiul meu, colindând prin Grecia, Italia, Polonia, Germania, Ucraina, Republica Moldova. Şi încă mai colind. Am petrecut opt ani prin alte ţări, pentru că ţara noastră devine din ce in ce mai mică, ajunge câte odată doar un punct pe hartă. Am multe de povestit, dar şi aşa... Probabil că nu mai există frumuseţea şi puritatea aceea în sufletele noastre, pentru că nu mai avem timp să gândim decât la ziua de măine, ce ne aduce, dacă avem cu ce plăti întreţinerea şi ce pune pe masă, iar copiii noştri se interesează de mici cum pot să facă cât mai mulţi bani când vor fi mari, nu cum să-şi facă o cultură bogată şi un drum în viaţă, pentru că universităţi sunt pe toate drumurile şi ştiu ei că, dacă nu iau la o facultate fără taxă, mama şi tata vor "strânge cureaua" şi vor găsi ei, cumva, o soluţie...
-“Ezistă o explicaţie” extrem de simplă, zise Sandu. Nu mai mergem la ţară pentru că timpul nu stă în loc, iar noi evoluam tehnologic, social, mergem mai departe. Fiecare generaţie are amintirile şi nostalgiile ei; cei ce astăzi sunt la vârsta pensiei, erau şi ei oarecum speriaţi de copiii anilor ’80, pentru simplul motiv că au trăit într-o altă societate. Generaţia actuală se va cruci, probabil, la fel de mult la preferinţele copiilor ei. Avem tendinţa de a critica ceea ce nu întelegem, aşa cum se întamplă cu mulţi “dinozauri” rămaşi din vremuri apuse.
-Dinozaur eşti tu, zise Gani! Uite ce frumoşi, deştepţi şi modeşti suntem noi, mai ales Dorel, Piticu’ şi cu mine, cei mai în vârstă membri ai “clubului”!?
-Pledoarie inutilă, Coane, reluă Sandu imperturbabil, ridicând paharul în semn de “împăcare fără supărare”. Copiii de azi... mai sunt ei copii? Ce a fost odată frumos, pitoresc, a murit. Locul lor a fost luat de "viata modernă" cu toate fiţele ei, cu devierile ei, cu emisiunile TV consumatoare, propagând un nou stil de viaţă, importat, străin de ceea ce a fost românesc, bun, sănătos şi de bun simţ. Generaţia de azi, rebelă şi, oarecum, elitistă ori alienată, vrea experienţe noi, vrea libertate sau libertinism. Nu vrea să irosească timpul, aşteptând nu-ştiu-ce. Vrea să se folosească de natură, dar nu vrea să o şi protejeze. Marile oraşe au ajuns “puşcării”, betonate, prăfuite şi cu gunoaie ca nişte pete în faţa construcţiilor moderne cu pretenţii avangardiste şi europene. Cred că tinerii se simt încorsetaţi, cumva! Mizeria cea fizică şi cea morală, de care vorbea mai devreme cineva, pe care ei n-o bagă în seamă ne va sufoca. Banii şi dorinţa de a-i câştiga nu sunt şi garanţia împlinirii umane. Cei ce aleargă după bani, ca după un panaceu universal, capabil să aducă rezolvarea la orice problemă, nu iau în calcul că banii îi consumă atât pe ei, cât şi pe alţii şi distrug tot ce a mai rămas pur, natural. Adio romantism desuet, "vive le modernisme!"
-Mda, zise Gani. Ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă discuţie, după cum a zis Dorel, pentru cei de la 35 de ani în sus, care să le reamintească ceva nostalgii, lucruri frumoase şi copilăreşti şi sentimente, s-a transformat într-o comparaţie. Că aşa suntem noi obişnuiţi, că toate trebuie comparate şi, dacă se poate, uniformizate. Îndeosebi în jos, spre trecut, mă rog, după cum a perceput fiecare momentele frumoase din viaţa sa. Domnilor, da, a fost frumos, ne amintim cu plăcere şi gata!!! Nu poţi să ţii timpul în loc, sau să vrei, aşa, ca trei sferturi din ţară să trăiască atemporal. Ne place sau nu, trebuie să recunoaştem că lucrurile s-au schimbat pe de o parte în trecut, se schimbă în prezent şi, desigur, se vor schimba şi în viitor. A spune unor tineri că nu ştiu ce pierd, echivalează cu ideea că şi bunicii şi străbunicii noştri să ne fii spus că habar nu avem ce pierdem, spre exemplu, mergând cu maşina la muncă, în loc să folosim calul sau căruţa. Lăsaţi tinerii să îşi trăiască propriile vremuri. Dezobişnuiţi-vă de expresiile "cum am crescut eu, pot creşte şi copiii", sau mai grav "trebuie să crească şi copiii". Aţi tot vorbit despre sat, despre viaţa la ţară, sau cum zicea Topârceanu: “Locuinţa mea de vară, e la ţară”... Acu‘ eu vin şi zic: satul este aproape neschimbat, dar lumea? Părerea mea este că, ne putem aminti cu plăcere de anumite lucruri frumoase şi fără să le comparăm cu timpurile actuale. Cine face comparaţia obsesiv şi nu are încă 50 de ani, dă semne certe de îmbătrânire prematură. Şi străbunicii vă spuneau pe aia cu "pe vremea mea", iar pe voi vă scotea din sărite. Fiţi sinceri şi recunoaşteţi! Acum se pare că aţi cam uitat şi faceţi acelaşi lucru cu proprii copii. Ce ne facem, fetelor!?
-Nu mă supăr, zise Piticu’, conciliant. Îmi pare rău, dar nu s-a dorit a ne “strica” nostalgiile, însă ştii şi tu, amintirile le depeni cu prietenii şi familia. Mai ales în situaţia actuală aştepţi să găseşti altceva. Or fi bune şi nostalgiile. Sunt de acord cu tine că a transpune nostalgiile trecutului şi sentimentalismul în viaţa de zi cu zi, a vrea ca timpul să se oprească în loc la un moment dat, şi anume acela cel mai frumos din viaţa fiecăruia, este una din metehnele de care suferim, iar aşa-zisa noastră “revoltă” pornea de la faptul că această împietrire în trecut este menţinută cu sârg de presă, care apoi, ipocrit, se întreabă de ce cetăţenii României nu sunt în stare să fie pe deplin în secolul 21. Păi, nu pot pentru că pe toate căile le sunt şoptite chestii de genul "ce frumos era înainte şi ce urât e acum", iar ei, oamenii de rând, nu mai înţeleg că vremurile se schimbă, pentru că aşa se întâmplă de la Burebista încoace, să zicem. Poate viteza e alta, dar procesul e acelaşi. Şi, cu asta închei, mă “revolt” ca să zic aşa, pentru că principalul motiv în România pentru "războiul generaţiilor" sunt tocmai aceste comparaţii: trecut-prezent. O prea mare rătăcire în trecut. Compararea lui mereu cu prezentul e primul semn de inadaptare şi depăşire de către realităţi. Nu mai pun la socoteală neînţelegerea lor. Există o delimitare clară între sentimental şi real, iar comparaţiile dintre ele sunt deplasate. Am zis!
În loc de încheiere: Doamne, şi cum au mai zburat anii...! În orice caz, mi-e dor de un lapte fiert în ceaunul în care s-a facut mămăliguţa!!! Ca la mama acasă! Se mai citeşte "La Medeleni"?
DIPLOMĂ SĂ FIE!
Era Ajunul Crăciunului. Doamne, ce-am mai aşteptat zilele acelea libere! Atâtea câte au fost date! Am sperat că se va face punte cu zilele libere de Anul Nou. Am rămas cu speranţa. Nu că aş fi avut ceva deosebit de făcut sau de rezolvat. Nu ! Pur şi simplu îmi plac zilele libere ! Mai stai la un pahar de vorbă, mai citeşti, te mai plimbi, te întâlneşti cu prietenii la una mică, fără neliniştea că a doua zi trebuie să fii fresh la serviciu.
De la blocul vecin se auzea, ironic, “Te uită cum ninge Decembre...” Aiurea! De unde zăpadă? Chefurile stăteau să înceapă. De la vecini venea miros de cârnaţi proaspeţi, prăjiţi... Cred că fusese un „porc de porc“! La tv, pe toate canalele erau ştiri despre aderarea noastră la UE. Păreri şi păreri.
Cum era firesc, din “înalt ordin”, am mers în piaţă... în “misiune de luptă”. Nu contează ce-am capturat. E confidenţial! Ce-am căutat, am găsit !
Interesant e că, până şi în piaţă, lumea era conectată la problemele ţării: Suntem oare pregătiţi să aderăm? Avem cu ce ne mândri la revenirea/ intrarea în Europa? Sunt şi motive de jenă, de îngrijorare? Da’ noi ce câştigăm? Adicătelea, patriotism-patriotism, dar orişicât... Mândria naţională trece şi prin stomac, nu ?.
Nu am intrat în vorbă, fireşte, căci nu ştiam care şi de partea cui era. Dar de ascultat, am ascultat. Cel puţin pentru mine, a fost o experienţă interesantă. Din păcate, “agenda mea fiind foarte încărcată“, din motive obiective care ţineau de... soţie, nu am prins toată discuţia.
Am luat metroul către casă. Jur că nu am compus eu melodia “Cine-a pus cârciuma-n drum...“, dar, când e să se aleagă praful... Cum să treci nepăsător, în prag de sărbători, pe lângă prietenii şi vecinii de bloc aflaţi, aţi ghicit “La Puiu Colonelu’. Luând berea de rigoare (nu-mi plac tăriile!), le-am relatat ce am auzit în piaţă. Poate şi pentru faptul că vroiam să le aud părerile...
-Cu ce ne mândrim? zise Puiu, aşa mai mult pentru sine, pentru că se prinsese că era prilej de a creşte încasările... Aşa e el, fire înţelegătoare. De ce sau cu ce ne jenăm, noi românii?, bună întrebare...
-Îmi pare rău că suntem o săracă ţară bogată, că Europa se cam teme de noi şi nu ne prea vede cu ochi buni, apucă Sandu ideea din zbor.
-Avem studenţi în facultăţi, dar nu au unde să stea, începu domnul Ilie administratorul nostru, fost militar, un om simpatic, eficient şi discret. Noroc că noi stăm în Bucureşti. Căminele studenţeşti, am văzut la tv, nu sunt într-o stare corespunzătoare. De asemenea, sunt bătrâni care n-au bani să-şi cumpere medicamentele necesare.
-Eu zic că democraţia asta a luat o amploare foarte mare, interveni Căluşaru’, dar uneori este prost sau greşit înţeleasă şi nu ştim dacă mai putem spune că la noi există ruşine, sau, mă rog, nu ruşine cât bun simţ.
-Crezi că ţine de educaţie sau de societatea în care trăim? l-am întrebat.
-De educaţie, de societate, de ceea ce vedem la tv, de ceea ce este în jurul nostru, cine mai ştie!?
-Până unde şi până când să ne ascundem în spatele mândriei naţionale, agitând tot felul de prejudecăţi? supuse spre dezbaterea în plen acest subiect, domnul Florin, şofer, un tip forţos, cam pletos în acea zi, în opinia noastră. Adică nu se tunsese fff scurt de vreo două săptămâni.
-Stai, eu nu cred că e bine să ai prejudecăţi, luă Sandu cuvântul. Cred că fiecare are locul şi rolul său pe pământ.
-Domne ce texte ai, îl atacă Florin.
-Toţi suntem oameni, reluă imperturbabil Sandu. Dar nu cred că suntem noi în măsură să facem sau să stabilim astfel de lucruri şi locuri. La urma-urmei, fiecare cu locul lui. Unii ajung însă pe unele locuri, posturi fără a avea şi meritul necesar, o întoarse el, ci doar pentru că au pe cineva, pe undeva, mă înţelegi, o pilă, o cunoştinţă, o relaţie, în bunul stil românesc. Ceva de genul acesta. Problema nu e nouă.
-Se spune că românii, în general, judecă foarte uşor alte persoane, au prejudecăţi, continuă Florin...
-Păi, da! îl întrerupse Gani. Tot timpul trebuie ei să zică ceva. Ai văzut cum fac mai mereu: uite şi la ăla, uite cum face ăla, uite cum zice ăla... nu e bine aia, nu e bine ailaltă, ăla nu e bun. Mereu judecă după ce au ei în cap, nu după standarde, după principii sau reguli.
-Deci?
-Deci eu cred că e vorba chiar de prejudecăţi.
-Este greşit, este o ruşine să ai prejudecăţi ? rupse tăcerea Marian.
-Da, în mare măsură, continuă Gani. Pentru ce să judeci tu pe cineva, după părerile tale? Eşti sigur că părerile tale sunt cele mai bune, unanim acceptate? Sunt, sau pot fi ele considerate, ca nişte standarde? Hai că aici l-am terminat pe Dorel, că el e cu standarde şi proceduri NATO... La el şi berea trebuie să fie după standarde. La urma-urmei fiecare cu părerea lui, cu capra lui, cum se zice. Lasă-i în pace!
-Şi totuşi, interveni Ilie, mie mi se pare că tinerii, noua generaţie încearcă să schimbe cîte ceva, inclusiv în privinţa prejudecăţilor. Mă uit şi la copii mei, ei trec cu dezinvoltură peste prejudecăţi: fie că nu le cunosc, fie că, dacă le cunosc, nu le iau în seamă. Au deja un altfel de a fi, de a privi, de a aborda lucrurile, faptele. Nu mai stau să-i judece pe fiecare, să vadă ce face fiecare...
-Vrei să spui că tinerii nu au prejudecăţi?
-Au, dar parcă, totuşi, încearcă să schimbe ceva.
-Cum?
-Am observat că nu sunt pasionaţi de aceleaşi lucruri ca şi cei mai în vârstă. Au alte preocupări. Acum calculatorul, internetul au devenit priorităţi în lista obiectivelor lor.
-Eu aş mai adăuga ceva la lista motivelor cu care nu prea am avea cu ce ne mândri, adăugă Puiu, după ce trecu în carneţel cine şi ce a cumpărat. Că doar slujba-i slujbă, drujba-i, drujbă, nu? Cu mizeria de pe străzi, din păcate. Şi chiar îmi pare rău, pentru că România poate ar fi mult mai frumoasă dacă s-ar ocupa cine trebuie şi de igiena locurilor mioritice sau a Bucureştiului, în primul rând. Plus că bunul simţ în Bucureşti e cam în scădere, precum cotele apelor Dunării, aşa...
-Apropo, îl întrerupse Gani. Cum ar fi să auzi la ştiri, ceva de genul: “Astăzi, staţiile de evaluare din sectoare au arătat că nivelul bunului simţ al bucureştenilor a scăzut 4%“? Sau alta: “Institutul Internaţional de Sondaj X a publicat raportul săptămânal de analiză în care se arată, printre altele, că ţara noastră se află pe locul 2 în privinţa lipsei de bun simţ...”
-Potoleşte-te Gani, că ai cam luat-o razna... zise, cine altcineva decât Căluşaru’, cu care se tachinează.
-Domnilor, zise Costel, care sosise de câteva minute, discret ca de obicei. Pe mine mă enervează faptul că, deşi avem o ţară foarte frumoasă, mai nimeni nu se ocupă să punem în valoare ceea ce avem şi noi mai bun.
-Cum ar fi... l-am întrebat.
-Îmi plac munţii, marea...
-Doar atât? De Rapiduleţul tău nu zici nimic? Îl tachină Căluşarul.
-Te potoleşti? Sunt multe. Avem un peisaj superb peste tot. Păcat că infrastructura nu ne prea ajută să ajungem repede prin acele locuri. Şi dacă mai sunt şi zăpezile mari... Adio frumuseţe mioritică: ori nu ajungi, ori rămâi împotmolit pe acolo.
-Şi ce anume crezi că strică? Te deranjează ceva anume?
-Poate că ne ocupăm de lucruri mărunte. Nu că nu au importanţă, dar cred că nu prea ne sunt clare priorităţile. Uneori uităm să ne respectăm şi între noi, dar ne irită faptul că unii străini nu prea ne respectă.
După câteva momente, în care am mai cerut câte o bere şi ne-am verificat plasele să vedem dacă am luat tot ce aveam pe listele de cumpărături date de soţii, Emil reluă discuţia, privind la nişte tineri care tocmai treceau pe stradă.
-Apropo! Mai putem vorbi de cultură generală la nivelul tinerei generaţii, vis-a-vis de ceea ce discutarăm?
-Păi, cred că nivelul de cultură a scăzut faţă de ceea ce era, sau, mă rog, faţă de ce ne obişnuisem să credem că era, răspunse domnu Nicu, şef de laborator la Politehnică şi patron al unui service auto de pe strada noastră. Mai mult ca sigur, că cei mai în vârstă au această impresie. Nu ştiu nici dacă, în prezent, acest fapt îi preocupă pe tineri, aşa ca înainte. Poate şi din cauza problemelor cu care se confruntă şcolile.
-De ce? Scade bunul simţ primit din familie, sau cel pe care ar trebui să îl dea şcoala? Unde se reduce acesta, dacă, fireşte, se reduce ?
-Probabil că în ambele părţi.
-Şi ce anume deranjează de fapt?...
-Domnilor, interveni în discuţie un vecin de la un bloc alăturat, care mai vine uneori pe la Puiu, la o bere. Am un copil care a absolvit o facultate de stat. Mă deranjează atitudinea autorităţilor în general. Sincer, n-aş şti să nominalizez care anume autorităţi. Mă deranjează pentru că, în opinia mea, nu sunt interesate de tineri. Dar de loc. De parcă ei, sau rudele lor, nu ar avea copii studenţi. La aceasta s-ar adăuga inconsecvenţa politicilor privind educaţia.Ori, poate că au alte soluţii la îndemână, facultatea absolvită fiind un pretext sau un mijloc de dobândire a unei diplome şi nu un suport pentru activitatea viitoare. Ori, poate că vor doar să o fluture din orgoliu, din vanitate pe la nasul cunoscuţilor. Copilul meu are o facultate. Are o diplomă, dar nu-i foloseşte la nimic, pentru că nu profesează, nu lucrează în domeniul pentru care s-a pregătit. Diplomă să fie! Revin la guvernanţi şi la o situaţie din ce în ce mai frecventă. Termini o facultate şi nu îţi găseşti un loc de muncă, problemă care...
-Staţi puţin! am intervenit. Credeţi că Guvernul trebuie să-i dea un loc de muncă!!??
-Cel puţin, ar trebui să-l asigure!
-Da’ de ce? am continuat. Eu consider că fiecare ar trebui să-şi găsească un loc de muncă, pentru că nu vreau ca, dacă am terminat o facultate din domeniul X, să merg să lucrez în domeniul Y, pe care poate că nici nu-l cunosc şi, probabil, că nici nu-mi place. Dar, date fiind circumstanţele, acolo am găsit şi eu ceva de lucru.
-Acum, reluă omul cu pricina, termini, o facultate şi nu găseşti de lucru pentru că la interviu, la angajare te întreabă, în primul rând, ce experienţă ai, ce sau dacă ai mai lucrat în domeniu. Cu aşa ceva se începe. Păi de unde experienţă, tată, dacă tu abia ai terminat facultatea? Probabil că de-aia unii pleacă în afară. Ne pleacă valorile. Un om, chiar tânăr fiind, este conştient de valoarea lui. Şi cum, de regulă, promovează prioritar cei cu bani, pile, este firesc şi de necondamnat ca tânărul sau tinerii să aleagă varianta care le aduce stabilitatea financiară, un trai decent şi aprecierile meritate pentru ceea ce fac. Şi ne mirăm că scade nivelul de cultură al generaţiei tinere.
-Şi credeţi că autorităţile ar trebui să se ocupe şi de aşa ceva? insistă şi Marian. Ar trebui cumva considerată aceasta ca o formă de investiţie a acestora în tineri?
-Păi, în primul rând, cred că aşa ar trebui, deoarece tinerii de acum sunt cei care duc ţara aceasta mai departe şi care o vor conduce în viitor. Şi trebuie ca autorităţile şi şcoala să le asigure, de pe acum, un nivel de pregătire ridicat.
-Ciupeşte-te! interveni o persoană care am observat că venise cu omul nostru la bere. Chiar crezi că interesează pe cineva această perspectivă? Interesul pentru „a face ceva” este înlocuit cu un "dolce far niente" egoist si lipsit de bun simţ. Eu cred că este vorba şi de o lipsă de informare şi, poate, chiar de nepăsare.
-Lipsa de informare în privinţa cărui fapt? interveni din nou Marian.
-Este lipsă de informare din partea multor tineri legată de detaliile şi implicaţiile procesului de aderare, dar şi de integrare în UE. Se vorbeşte cam la general. Părerea mea! Sunt şi probleme de educaţie, de bun simţ...
-Cineva spunea că în anii de după revoluţie ne-am cam învăţat copii să primească totul de-a gata, interveni domnul Sandu (Piticu’), pensionar SRI. Este, se pare, o reacţie la ceea ce, pe mulţi auzi, şi poate şi noi am zis, “să nu treacă şi ei, săracii, prin ce-am trecut noi, să nu mai îndure şi ei ce-am îndurat noi... “
-Nu eşti cam dur? Cred că exagerezi..., grăi Rugbistu’.
-Domnilor, întrerupse Gani discuţia, staţi că mai am eu ceva în ceea ce priveşte bunul simţ. Eu cred că, în prezent, acesta cam scade pe la noi prin... noul cartier european România. Părinţii ne cresc şi ei cu o doză de bun simţ, pe care au dobândit-o. Dar, cred că şcoala îi învaţă pe tineri, sau ar trebui să-i înveţe, pe lângă cei şapte ani de-acasă, cam cum stă treaba în viaţă, de fapt. Eu, de exemplu, am fost crescut normal, ca să zic aşa: să dau bună ziua, să ofer locul în autobuz bătrânilor...
-Serios, tu!!?? râse Căluşaru’.
-Da, de ce nu!?
-Dar dacă vine cineva şi-ţi zice să-i oferi locul, în situaţia că tu om bine-crescut, nu observaseşi?
-Stai puţin că acum lucrurile s-au mai schimbat, nu ştiu dacă au şi evoluat! Nu-i mai puţin adevărat că şi bătrânii şi-au nuanţat “tehnica“ în autobuz, atunci când vor locul pe care stai tu. Dar, când nu-l vor? Au o adevărată şcoală în ei! Acu’ la drept vorbind, toată ziua se plimbă de colo-colo de parcă acesta ar fi unicul lor scop rămas în viaţă. Seara, de exemplu, mă întorc obosit, tracasat, poate enervat de la serviciu. Cu mare greutate găsesc un loc liber. Câte o persoană mai în vârstă lasă plasa ostentativ lângă mine, chiar atingându-mă şi, ca din întâmplare, la o curbă sau la vreo frînă te ating ei cumva. Nu spun “pardon“. Repetă figura de vreo două-trei ori, până îţi atrag atenţia, după care pun placa bine-ştiută, adică se adresează cuiva printre dinţi (deşi, real, ei vorbesc singuri): “Uite domne, tineretul de azi! N-are bun simţ, n-are nu-ştiu-ce...” Mă ridic zâmbind printre dinţii strepeziţi de toleranţă şi ofer acel loc, pentru că aşa ne-au învăţat ... cei în vârstă: din familie sau la şcoală... Dar, n-ajung şi eu bătrân!!??
-Stai puţin, am intervenit, că eu am auzit o altă expresie: “Nu sunt bătrân! Sunt doar o persoană cu mai multe amintiri... “ A ceda un loc în autobuz e un act de educaţie, nu politic. Ca şi deschisul uşii unei femei. Nu găseşti în nici un cod al bunelor maniere condiţionarea acestor gesturi. Deschizi uşa unei femei chiar dacă e femeia de servici. Cedezi locul unui bătrân chiar dacă are portretul lui Ceauşescu la rever. E educaţie şi nimic mai mult. O ai, ori nu o ai. Nu te-ai ridicat în faţa unei babe şi crezi că ai făcut o revoluţie. Las-o baltă! Noi să fim sănătoşi, şi la vara cald si bine...
-Nu mai luaţi atitudini atât de dure împotriva tinerilor care acum stau pe scaune şi nu vor să cedeze locul babelor, interveni împăciuitor Sandu. Gândiţi-vă, oameni buni, că şi aceşti tineri vor îmbătrâni şi tare-or să mai stea şi ei în picioare!... Acum e rândul lor că, mai târziu!...
-Înseamnă că eu am cam picat de fraier, zise Piticul. Eu mereu m-am ridicat. Rândul meu să stau jos când mai vine?
-Câţi ani ai? Eu cred că ţi-a cam trecut timpul... Cum se spune, „Ne naştem pe rând şi murim pe sărite”! Gata! Ai luat plasă, ce mai!? Tu nu mai stai de-acum pe scaun... Cel puţin nu pe lumea asta, ori nu în lumea asta. După noua ordine instituită nu mai... Poate într-o viaţă viitoare. Cine ştie? Crezi în reîncarnare? Măcar să ţii minte...
-Lasă, Coane, ca ne-om întâlni noi odată şi-odată prin metrou şi ţi-oi da locul meu. Numa' să nu te văd năcăjit!
-În faţa unei doamne mă ridic şi la 90 de ani, zise Piticu'. Şi, oricum, ar trebui să faci rost de două locuri, că în metrou de obicei nu sunt singur.
-Păi, deja te-ntinzi, adăugă Sandu! N-am eu treabă cu tot cartierul! Nici măcar cu familia despre care bănuiesc că te-nsoţeşte de obicei. În general evit statul cu fundu' pe două scaune, din înţelepciunea ancestrală a "picatului între"...; da' dacă chiar vrei, îmi mai aduc oameni! Şi ocupăm un vagon, ca minerii! Ce naiba mă bântuie azi? Doar nu miroase a cărbune prin cartier!
-Bine grăit-ai, minune blondă. Nu te lua după răutăcioşi, îţi stă bine aşa!
-Mai e ceva, reluă persoana cu copilul cu facultatea, pentru că observase devierea de la subiect. Spre exemplu, în şcoli, profesorii nu au de ce să se mai strofoace să-i înveţe pe elevi, decât dacă au o chemare interioară, dacă vor cu adevărat să facă ceva, dacă iubesc copii cu adevărat şi dacă vor să facă ceva cu şi pentru generaţia tânără.
-Dar, parcă sunt prea mulţi “dacă“, zise Puiu.
-Atât timp însă cât ei nu sunt şi motivaţi financiar în mod corespunzător, atât timp cât nu prea au cu ce să-şi plătească impozitele, chiria etc, de ce să fie interesaţi să se implice în acest necesar act educaţional? Până şi un... gunoier, să zicem, are un salariu mai bun. Şi ce pregătire au gunoierii? Mai mult, sunt copii de oameni de bani gata care-i sfidează. Se spune că banii de buzunar ai acelor copii sunt mai mulţi ca salariul unui profesor. Ca să nu mai vorbim de maşinile cu studii superioare cu care vin acei copii la şcoală. Au uitat traseul cu autobuzul şi/sau metroul de acasă la şcoală. S-a suit scroafa în copac! După aşa ceva se evaluează elevii între ei, nu ca altă dată după cum răspund la ore... Păi cine se mai duce în învăţământ pe salariul de acolo? Ne surprinde că la modă sunt profesorii suplinitori... Şi noi vrem ca profesorii, învăţătorii să formeze şi să cizeleze generaţia tânără, viitorii conducători!
-Şi totuşi, spuse Nicu pe un ton conciliant, eu cred că mulţi, foarte mulţi tineri au bun simţ şi trebuie să învăţăm să-i şi respectăm. Ne-am învăţat doar să-i criticăm. Tonul pe care o spun nu este nici maliţios şi nici sarcastic. Hai noroc şi Crăciun fericit!
Am plecat apoi pe la casele nostre, cărând plasele încărcate cu bunătăţi. Că doar noi la cumpărături fuseserăm trimişi de soţiile aferente, nu să rezolvăm problemele ţării!